Image by Sasin Tipchai from Pixabay

Stări din vremurile astea...

Azi, 13 Aprilie 2020

Avem deja aproape o lună de când lucrăm de-acasă. La început ne-a plăcut ideea, era chiar faină: gata cu trezitul la 6.30, cu traficul din oraș, claxoanele, parcatul în grabă în fața școlii și vânătoarea de locuri de parcare în oraș. Toate astea nu ne mai dau bătăi de cap și, de ce să nu recunoștem, e un mare confort! Nu ne e dor de trafic. Nici de claxoane. Ne e dor de oameni.

Încet, încet a început să simtă însă că îi lipsește cel mai mult partea aia, când se ridica de pe scaun ca să-l întrebe pe Gigi cum a făcut el backup la serverul ăla din Germania. Gigi stă la 2 metri de el la birou, ar putea foarte bine să-l sune. Dar nu-l sună, că-i mai ușor să-i vezi omului ochii când ai ceva de vorbit cu el. Când e la birou, se duce să vorbească cu Gigi față-n față. E vorba de interacțiunea aia personală care el și alții ca el simt că acum le lipsește.

Așa că de când lucrează de-acasă îl sună pe Gigi. Audio, nu video. Băieților nu le vine să se tot sune video, parcă nu-i așa o chestiune naturală, și nu vor să forțeze nota. Lasă treaba asta cu apelurile video pe vineri seara, când stau la o bere pe whatsapp și nu mai vorbesc de job.

Asta-i partea grea la home office sau lucrul de-acasă - nu-l poți face la nesfârșit, te izolează. Fizic și emoțional. Îmi amintesc povestea unei foste colege, relocată din New Jersey în North Carolina. Lucra exclusiv de-acasă. După câțiva ani n-a mai rezistat, și-a dat demisia. Avea nevoie de colegi, să fie în preajma lor.

Ce ne mai apasă de când stăm acasă? Știrile cu morți și îmbolnăviri. Sunt greu de dus. Așa c-am făcut o convenție să nu le mai urmărim decât online, o singură dată pe zi. Cifre și-atât. Statistici. Că poveștile oamenilor dor și recunoaștem că nu le putem duce durerea.

Am mai observat că una-două eram cu mâna pe telefon – Facebook, Whatsapp etc. Un mecanism de coping care ne și ajută, ne și obosește. Așa că am decis să rărim interacțiunile cu mediul online. Nu să le oprim de tot, că știm că asta n-ar funcționa, ci ne-ar frustra mai tare.

Ne-am propus să facem sport în fiecare dimineață. 20 de minute, jumătate de oră. Sigur că n-avem chef zilnic, sigur c-avem febră musculară, dar tot la fel de sigur e și că simțim pe bune că ne-ajută. Suntem ceva mai energici, mai plini de viață toată ziua.

Mai sunt și filmele, muzica, plimbările ocazionale pe câmp. Bine ne-ar fi picat să avem un câine. Nu ca s-avem pe cine plimba pe câmp, ci pentru toată energia aia pozitivă a cățeilor. De-a dreptul molipsitoare.

Mie personal îmi lipește mersul la biserică. Atmosfera de-acolo, comunitatea, rugăciunea laolaltă. Cafeaua de după. Dar ne-am obișnuit, putem fi la biserică și la noi în suflet.

Telefoanele prietenilor. Mesajele lor trăznite. Toate-ajută. Plus credința și speranța că va fi bine. Că vom fi bine. Astea ne-au mai rămas. Și trăznăile copiilor. Să ne fie bucurie!