O țară îndepărtată din Africa. Un oraș cosmopolit, unde corporația X și-a stabilit sediul central. Poziție extraordinară pentru X, dar nu mai mult de-atât, după cum avea să afle Mia câteva săptămâni mai târziu. Entuziasm cât încape, că deh, așa sunt românii, trăitori de emoții puternice. Mia e HR de multinațională. Are peste 10 ani de experiență în câteva corporații din România. A studiat ASE-ul la București, a fost prin AIESEC, a făcut multe traininguri. Da' n-a lucrat niciodată pe alt continent. Așa că era timpu' să facă și pasul ăsta. Și-a găsit un job pe gustul ei în îndepărtata Africă.

Prima zi de lucru. Intră în sediul clădirii de birouri, în care mai sunt bineînțeles și alte firme. O întâmpină cu un zâmbet fata de la Recepție. E de bine, se gândește. La fel de bine ca acum două luni când a venit pentru interviu. Interviul fusese o experiență placută, că de-aia e acum aici, gata să intre din nou în lumea corporatistă.

Cu un zâmbet la fel de larg, o roagă pe domnișorică să-i dea acces la lift. Nu-i cu acces, zice ea, apăsați pe 5 și o să vedeți cu care lift puteți urca. Măi să fie, se gândește Mia, da' cum aflu, că doar nu mă strigă careva. Sau mai știi?! Poate mă strigă! O fi băgat domnișorica numele de pe buletin în vreo aplicație și știe liftu' care unde merge. Constată că sunt șase lifturi, nu două, cum a mai văzut. Apasă pe etajul 5, se deschide-un lift. Nici un strigăt, nimic. Am scăpat, răsuflă Mia ușurată. Dă să intre. Liftu' plin. Întreabă, să fie sigură:

- Mergeți la 5?

- Cine, noi?

- Da, păi cine?

- Ah, nu, noi mergem la 2.

- Și liftu asta urcă la 5, aveți idee?

- Nu cred, noi l-am chemat la 2.

E bai, nu-i bun liftu'. Ceva am greșit eu, se gândește. Coboară la 2 cu ei și se hotărăște să urce la 5 pe scara de incendiu. Gata cu lifturile. Oricum puțină mișcare nu strică. Ajunge ea cumva… Urcă la 5, dă să deschidă ușa, ușa încuiată. Cum așa? O fi vreo problemă tehnică. Las’ că o deschid ei mâine. Sună pe Amara, șefa ei. Era pe drum, nu ajunsese încă. Sună ea pe cineva care vine și-i deschide. În sfârșit, a ajuns!

Se duce către biroul unde va lucra și care i s-a prezentat la interviu. Biroul e gol deocamdată, recruiterii probabil ajung după ora 9,00. Drăguț birou. Cu vedere la o arteră principală, luminos, da' cam mic pentru 5 persoane: 3 recruiteri, Amara și ea. Rând pe rând, ajung și ei. Drăguți, amabili, zâmbitori. Se știau deja, li-i prezentase șefa acum două luni. Unul din ei se oferă să-i facă turul – săli de ședințe, săli de proiecte, bucătaria. Vorbesc în engleză, că el e portughez și ea portugheză nu știe. Îi spune că e de câțiva ani în orașul ăsta mare din Africa și având în vedere situația cu șomajul din sătucul lui, nu vrea să se întoarcă acasă. Revin la birou, povestește câteva minute cu fiecare, încearcă să afle de unde sunt, de cât timp lucrează pentru X, cum le-a fost weekendul.

Makenna e de loc de-acolo, la fel și Zola. Zola știe bine portugheză, a trăit în Portugalia mulți ani, dar n-a lucrat în domeniu. Ea și Alvares vorbesc portugheză la birou pentru că ea nu știe așa bine engleză. Mia crede că o să se înțeleagă bine cu ei, par de treabă.

Apare și Amara, șefa, agitată tare. Își lasă geanta pe birou.

- Văd că te-ai instalat, zice ea către Mia.

- Da, m-am instalat. Am povestit puțin cu Makenna, Zola și Alvares.

- Ți-a arătat cineva biroul, bucătaria, sălile?

- Da, zice ea. Am făcut un tur cu Alvares.

- Păi în cazul ăsta să ne punem pe treabă. Alvares, deschide procedura de recrutare, să-i arătam la Mia cum lucrăm noi.

A cam luat-o prin suprindere. Nu se aștepta "să se pună pe treabă" așa rapid, se gândea că poate încep cu o discuție de cunoaștere (eventual la o cafea), care pe unde a lucrat, ce responsabilități are în firma X, ce merge, ce nu merge – așa, o discuție deschisă, cu cărțile pe față.

Lasă poveștile, își zice, poate la ei e altfel, altă cultură, alte principii.

Încep discuția despre recrutare, Mia primește task-uri pentru a doua zi, e mult de muncă îi zic recruiterii, presiunea e mare, ei sunt evident stresați.

Pe un stâlp au o tabla neagră pe care au scris toate grupele pe care trebuie să le recruteze, cu număr de oameni, echivalent full time, data de început, statusul recrutării. Fac actualizări zilnice la tabelele alea. E bine că sunt organizați, se gândește și le și spune, dovadă că-i apreciază sincer.

Se întoarce la biroul ei, încearcă să intre pe calculator. CTRL+ALT+DELETE. Hopa! Totu e-n germană! Măiculiță, să vezi asta provocare. Cin' te-a pus să nu înveți germană, Mia? Ai avut șansa asta în facultate, acolo la București și tu ce-ai făcut? Ai ratat-o, asta ai făcut! Uite-acum, ce bine era dacă știai germană! Se-ntoarce către Alvares și-l întreabă:

- Ai idee cu ce utilizator și parolă pot intra pe calculator?

- Am făcut tichet, trebuie să aștepți, că la noi lucrurile merg greu, e posibil să aștepți o lună până să poți folosi calculatorul.

Stupoare! O lună?! Cam multicel, da' na, nici Roma n-a fost ridicată într-o zi! O să-i roage pe ei să-i printeze documente, mai stau de vorbă, vede ea ce face, se descurcă, că de-aia au angajat-o, pentru experiența ei cu situații dificile, pentru reziliență, adaptabilitate, pentru, pentru…

- O să povestim noi două despre cum merge treaba pe-aici, zice Amara, să n-ai așteptări, că o să fii dezamăgită.

Păi și de ce nu mi-ai zis la interviu, se gândește Mia în sinea ei, să știu și eu la ce mă bag. Asta-i ca-n bancul ăla cu directoarea de resurse umane care ajunge la poarta Raiului, da' alege iadul: "Ieri te recrutam. Azi ești angajată...."

Se încheie și prima zi. Pleacă de la corporație în jur de 5 dup-amiaza, ruptă de oboseală și cu o durere groaznică de cap, în timp ce toți ceilalți rămân în continuare la birou, cufundați în proiecte și termene limită. Azi nu și-a luat niciunul pauză! Oare așa lucrează ei zilnic, se-ntreabă Mia? Las că aflu, o să mă văd cu fiecare separat săptămâna asta, își zise ea.